Biblioteca Capitlului Romano-Catolic din Oradea
în secolul al XVIII-lea (Rezumat)

Pentru istoria medievală şi modernă a bibliotecilor orădene posesoare de colecţii de cărţi catolice un rol important l-au avut numeroasele ordine călugăreşti şi prezenţa Episcopiei întemeiate de regele Ladislau I.

În timpul celor trei decenii de ocupaţie otomană (1660-1692), precum şi în anii tulburi de dinaintea şi de după această stăpânire, oraşul şi împrejurimile ei au fost devastate în repetate rânduri, distrugând orice urmă a strălucitei culturi bibliofile medievale a ei. Astfel, în privinţa fondurilor existente, scopul cercetărilor noastre nu poate fi decât cunoaşterea istoriei bibliotecilor întemeiate şi îmbogăţite în cursul secolului al XVIII-lea.

Reforma, ridicarea Transilvaniei şi a teritoriului anexat, denumit Partium la rangul de stat autonom, respectiv stăpânirea turcească au determinat soarta Episcopiei catolice pentru următorii 150 de ani. Episcopia din Oradea, care până atunci se socotea printre cele mai importante din Ungaria, a devenit între 1556 şi 1692 o instituţie formală.

Dieta clujeană din 1556, apoi rezoluţia de la Turda au sechestrat bunurile Episcopiei şi Capitlului în favoarea trezoreriei Principatului, activitatea ca loc de adeverire a Capitlului devenit o instituţie secularizată decurgea defectuos. Numeroşii membri ai ordinelor călugăreşti şi canonicii şi-au căutat azil în teritoriile nordice şi vestice ale Regatului Ungar.

Pentru un secol şi jumătate acordarea titlurilor de episcop şi canonic a devenit formală. Instituţiile medievale, bisericile, arhivele şi bibliotecile s-au degradat treptat dispărând cu timpul (doar mici fragmente din biblioteca şi arhiva Capitlului au ajuns în părţile mai ferite ale ţării). O reinstalare scurtă şi nu prea liniştită a vieţii catolice a avut loc prin prezenţa iezuiţilor la Oradea între anii 1576-1606. Printre sarcinile iezuitului Szántó (Arator) István se afla şi adunarea rămăşiţelor bibliotecare catolice şi transferarea acestora la colegiul iezuit din Cluj (1585). Deşi acest material a reprezentat doar umbra bibliotecilor în mare parte distruse, totuşi reprezintă singurul martor al bogatelor antecedente medievale. În 1588 şi 1606 mare parte din acesta a ajuns în nordul Ungariei şi în Austria, respectiv s-a risipit.

În 1606 oştile lui Bocskay István au cucerit cetatea Orăzii, iar ultimul preot catolic a fost nevoit să fugă. În 1660 turcii cuceresc oraşul şi cetatea.

Episcopia restaurată în 1692 a intrat practic în posesia unor ruine, nedispunând de domenii şi nici de enoriaşi. Primul episcop, care a păşit pe teritoriul Episcopiei celor 14 predecesori ,,titulari", a fost Benkovics Ágoston. Reconstrucţia a durat decenii, care au trecut sub semnul luptei pentru restabilirea vechilor proprietăţi şi drepturi. Ca rezultat la sfârşitul secolului Episcopia orădeană a redevenit eparhia cu cele mai mari domenii din ţară. Episcopii mai însemnaţi (Benkovics Ágoston, contele Csáky Imre, contele Csáky Miklós, contele Forgách Pál) au lăsat desigur moştenire ceva colecţii de cărţi, însă biblioteca a obţinut o importanţă majoră doar în timpul episcopatului lui Patachich Ádám (1759-1776). Această bibliotecă a fost apoi dusă de Patachich la Kalocsa, unde a fost numit ca arhiepiscop, formând nucleul vestitei colecţii ce se va închega acolo, în detrimentul celui orădean. Biblioteca din Oradea s-a dezvoltat de-acum rapid mulţumită printre altele valoroaselor colecţii anexate ale episcopilor Lipovniczky István, Ipolyi Arnold şi Schlauch Lőrinc, ajungând apoi în secolul al XX-lea de la cca 26.000 de cărţi în jurul anului 1900 la peste 40.000 de volume în 1947. Împreună cu majoritatea bibliotecilor ecleziastice ea a ajuns victima instaurării comunismului, ca urmare doar rămăşiţe ale ei se mai păstrează la Biblioteca Eparhială. În afară de datele publicate în revista Magyar Minerva referitoare la numărul de cărţi şi câteva inventare ale unor episcopi din a doua parte a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, nu ştim nimic despre compoziţia ei originală; reconstituirea fondului din secolul al XVIII-lea - în afara colecţiei Patachich din Kalocsa - este imposibilă.

În afara bibliotecii Capitlului, de care ne vom ocupa mai jos, trebuie să mai amintim trei colecţii catolice de cărţi care au avut un inventar mai însemnat:

- Biblioteca Seminariului Eparhial care şi-a început activitatea în 1741, a căzut victima aceleiaşi etatizări din 1947; ea conţinea cca 10.000 volume şi a cuprins şi o parte însemnată din biblioteca lăsată de renumitul istoric, canonicul Pray György

- după recucerirea cetăţii, iezuiţii s-au reîntors în oraş în 1694; membrii ordinului locuiau pînă în 1722 în cetate şi conduceau o şcoală elementară; înfiinţarea gimnaziului, preconizată deja în 1699 de Benkovics, dar realizată numai în 1722 (în cadrul mănăstirii) a însemnat până la desfiinţarea ordinului în 1773, prezenţa învăţămîntului de calitate în oraş; la acea dată claustrul iezuiţilor dispunea de cca. 5-6.000 cărţi, care au rămas în continuare în proprietatea gimnaziului laic, biblioteca împărţindu-se în 1851 între Academia Regală de Drept, înfiinţată în 1788 şi Gimnaziul Premonstratens; Biblioteca Gimnaziului a fost distrusă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, doar resturi neînsemnate se mai află în posesia ordinului; Biblioteca Academiei de Drept, care conţinea partea mai valoroasă a fostei colecţii iezuite, s-a destrămat în lipsă de urmaş de drept, după desfiinţarea Academiei în 1934; în Biblioteca Judeţeană Gh. Şincai se află părţi din bibliotecile risipite amintite, neprelucrate şi nepublicate

- a treia colecţie de cărţi mai importantă a fost biblioteca ordinului capucinilor; ordinul aşezat aici în 1727 a avut probabil de la început o bibliotecă, însă clădirea mănăstirii şi bisericii au ars în incendiul din 1836

Bibliotecile celorlaltor ordine (franciscanii, paulinii, ursulinele, misericordianii) erau mult inferioare ca mărime faţă de cele amintite mai sus, soarta lor este deocamdată necunoscută. Câteva volume ale paulinilor - a căror ordin a fost desfiinţat în 1786 de către Iosif al II-lea - se află la actuala Bibliotecă Eparhială. Aproximativ în aceeaşi perioadă s-a desfiinţat colecţia franciscanilor: câteva volume ale ei sunt păstrate la mănăstirea lor din Szeged.

Date despre compoziţia bibliotecilor amintite din secolul al XVIII-lea ar mai putea oferi protocoalele de vizitaţii, necercetate şi nepublicate până azi, precum şi cercetările de arhivă. Fondul Bibliotecii Capitlului, care formează subiectul prezentului studiu este singurul, a cărui evoluţie se poate urmări de la începutul secolului al XVIII-lea şi care - spre deosebire de celelalte colecţii - a scăpat de pustiirile şi dezmembrările efectuate în ultimul jumătate de secol, oferindu-ne astfel posibilitatea cercetării mai amănunţite a unui segment al culturii bibliofile din secolul al XVIII-lea din oraşul Oradea.

Dioceza bihoreană a fost înfiinţată de regele Ştefan I., dar consolidarea ei precum şi întemeierea reşedinţei episcopale şi implicit a Capitlului din Oradea se leagă de numele lui Ladislau I. Evoluţia culturii bibliofile orădene, care va juca un rol important în istoria culturii medievale a ţării, a început prin colecţionarea cărţilor liturgice. Biblioteca catedralei şi cele ale mănăstirilor, respectiv cărţile cunoscute ale unor clerici înalţi umanişti au fost cercetate amănunţit de Jakó Zsigmond, cu o extensie până la scurta perioadă iezuită de la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Episcopii şi canonicii cu studii în străinătate au contribuit probabil substanţial la îmbogăţirea bibliotecii catedralei încă din secolul al XI-lea. Cărţile liturgice au fost păstrate până în secolul al XV-lea în sacristia catedralei. Începând din secolul al XV-lea, clericii înalţi umanişti, care au urmat universităţi - mai ales italiene - (Andrea Scolari, Vitéz János, Filipecz János, Kálmáncsehi Domokos, Szatmári György, Thurzó Zsigmond) au fondat biblioteci personale, unele dintre aceste colecţii valoroase nu au mai fost contopite însă în biblioteca catedralei, ci au fost înstrăinate sau risipite după moartea acestora. Dintre canonici colecţii mai importante au avut Henckel János (circa 1481-1539) şi Haczaki Márton (circa 1495-1547): câteva dintre cărţile lor se pot studia şi azi în bibliotecile Batthyaneum din Alba Iulia, la Budapesta, Cluj şi Gyöngyös.

Până în 1566 bibliotecile strălucite ale Capitlului catedralei şi ale Capitlului colegiat din Dealul Orăzii au rămas relativ intacte, deşi canonicii care au părăsit oraşul au luat cu ei importante cantităţi de cărţi, refugiindu-se spre zonele mai ferite din nordul ţării, unde acestea au intrat în componenţa colecţiilor episcopale, canoniceşti şi mănăstireşti de acolo. Partea de colecţie rămasă la Oradea a ajuns în posesia principelui, apoi prin transferul la Cluj, efectuat de iezuiţi istoria bibliotecilor medievale a catedralei şi Capitlului s-a întrerupt definitiv.

Odată cu extinderea teritoriului stăpânit de Imperiul Otoman aceeaşi soartă au avut o serie de alte aşezăminte canoniceşti, conventuri şi bibliotecile lor. Majoritatea locurilor de adeverire s-au mutat în Ungaria de nord şi nord-vest, iar cele din Transilvania şi Partium au ajuns într-o situaţie specială, funcţionând în continuare ca instituţii secularizate.

Majoritatea capitlurilor îşi reîncep activitatea în prima parte a secolului al XVIII-lea, în unele cazuri doar formal, în lipsă de clădiri şi venituri domeniale. În această perioadă rolul acestor locuri de adeverire creşte substanţial datorită numeroaselor schimburi de proprietăţi domeniale, vânzări-cumpărări şi procese legate de noile achiziţii. Capitlurile îşi recapătă treptat fostele proprietăţi funciare. Ele vor pierde din importanţă de-abia după începutul secolului al XIX-lea, odată cu creşterea rolului instituţiilor comitatelor.

În această schemă evolutivă generală se încadrează şi soarta Capitlului orădean. Călugărul paulin Benkovics Ágoston, care din 1675 este provincial al ordinului, iar în 1681 prepozit de Lelesz (Lelis - Slovacia), în decembrie al aceluiaşi an este numit (formal) episcop de Oradea, iar în 24 februarie 1688 comite bihorean. Asupra lui cade sarcina reconstruirii comitatului şi a Diocezei. În cursul deceniului dintre eliberarea oraşului în 1692 şi moartea episcopului, intervenită în 1702, el a reuşit măcar parţial să repună Episcopia în drepturile sale, demarând procesul de redobândire a bunurilor pierdute, proces ce va dura câteva decenii. Activitatea Capitlului a devenit imperios necesară - trecând de nevoile Episcopiei -, deoarece un teritoriu imens din jurul reşedinţei a rămas fără arhivă şi loc de adeverire şi disputele asupra stăpânirii domeniilor, procesele, vânzările-cumpărările necesitau un for adecvat.

Noul Capitlu, care a început să funcţioneze cu 4 membri şi-a reobţinut dreptul de jurisdicţie în privinţa eliberării unor legalizări cu ştampilă proprie în anul 1697.

Casele canonicilor se aflau în cartierul Olaszi (Olosig), în jurul "catedralei" având hramul Sfânta Brigita, construite cu caracter provizoriu, în vecinătatea curiei episcopale şi a mănăstirilor franciscane şi iezuite, grupate tot aici. Această biserică a servit singură tuturor necesităţilor comuniunilor laice şi monahale şi probabil în sacristia ei s-au păstrat primele cărţi liturgice proaspăt procurate.

În această perioadă de început nu putem conta pe existenţa unor colecţii de cărţi chiar şi numai datorită lipsei de clădiri corespunzătoare a unor biblioteci, doar pe un număr redus de cărţi lăsate testamentar Capitlului după decesul unor canonici.

Contele Csáky Imre, care şi-a efectuat studiile la Viena şi Roma, a fost numit în 1702 canonic în Esztergom, apoi încă în acelaşi an episcop de Oradea şi comite de Bihor. Datorită evenimentelor politico-militare marcate de revoluţia anti-Habsburgică condusă de Rákóczi Ferenc, el şi-a ocupat scaunul episcopal doar după un deceniu. Csáky Imre a reluat eforturile pentru redobândirea posesiunilor episcopale, ceea cea a mai durat încă două decenii. Calitatea vieţii spirituale în acest comitat, a cărei populaţie a fost în bună parte ucisă sau dezrădăcinată, a fost catastrofală. Faţă de situaţia de dinainte de 1556, când la 339 parohii catolice activau 500 preoţi, în 1711 imaginea eparhiei era dezolantă: funcţionau 3 parohii cu câte un preot.

Activitatea Capitlului a fost reorganizată de Csáky Imre între 1710-1711. Acesta avea deja o bibliotecă inventariată prima oară în 1729: în biblioteca de azi se mai păstrează 88 din volumele înregistrate atunci, ele poartă inscripţia "Capituli Varadiensis 1729". Locul lor de păstrare era probabil sacristia bisericii Sfânta Brigita sau locuinţa vreunui canonic; cercetări de arhivă ar putea lămuri eventual acest detaliu. Începând cu episcopatul lui Csáky Imre au fost numiţi concomitent câte 10 canonici faţă de cei 24 din evul mediu. În lumina conscripţiilor în 1720 Capitlul dispunea deja de importante venituri, iar pâna la mijlocul secolului s-a definitivat sistemul său domenial care cuprindea 50 comune şi care împreună cu cel al Episcopiei se situa printre cele mai bogate din ţară.

Capitlul se mută în 1732 în noua biserică cu hramul Sf. Ladislau din Újváros (Oraşul Nou), care va servi drept catedrală - provizorie - până în 1780. Cărţile Capitlului au fost duse în sacristia existentă deja în 1739 şi unde au fost păstrate timp de patru decenii. Casele canonicilor s-au construit în apropiere, astfel comunitatea canonicilor a fost transferată în mare parte din cartierul Olosig în Oraşul Nou.

Fundaţiile bisericii care serveşte până azi ca şi catedrală - din 1991 cu rang de Basilica minor - episcopală au fost aşezate în timpul episcopului-conte Forgách Pál în 1750 la marginea nord-vestică a cartierului Olosig. Construcţiile au fost continuate de baronul Patachich Ádám (episcop de Oradea între 1759-1776), biserica fiind sfinţită în 1780. Palatul episcopal a fost ridicat în vecinătatea catedralei între 1761-1778. La propunerea episcopului Forgách membrii Capitlului, care până atunci locuiau în case private, s-au aşezat în clădirile ansamblului denumit "Şirul Canonicilor", construit lângă catedrală după un proiect prestabilit. Definitivarea reînnoirii Episcopiei a căzut în sarcina baronului Patachich, cleric cult de origine aristocrată. Până în momentul plecării lui din Oradea în 1776, când a fost numit arhiepiscop de Kalocsa, construcţia catedralei şi a palatului episcopal au fost terminate în mare parte, iar casele canonicilor se aflau în construcţie. El a pus între altele bazele unei biblioteci alese şi a angajat o orchestră numeroasă cu muzicanţi valoroşi.

În primii ani ai episcopatului l-a numit canonic pe Rier Ferenc Xavér, care la rândul său a lăsat moştenire Capitlului biblioteca sa deosebit de valoroasă. Rier, la vremea respectivă căpitan de cavalerie în trupa arhiducelui Carol, s-a înscris la facultatea de teologie din Universitatea vieneză în 1753; în 1756 devine preot în dieceza de Eger, respectiv profesor de matematică la catedra Liceului Episcopal din oraş. Din 1773, canonic fiind deja la Oradea, devine director şi profesor al fostului gimnaziu iezuit. Biblioteca sa cuprindea pe lângă cărţi teologice o bogată colecţie de volume de matematică, fizică, arhitectură, ştiinţe militare, literatură şi lingvistică. Conţinutul bibliotecii sale poate fi reconstituit, deoarece şi-a semnat toate cărţile. Valoroasele sale materiale didactice de matematică şi fizică le-a lăsat moştenire gimnaziului din Oradea (v. notele 48-52).

În timpul episcopatului lui Patachich a fost numit şi canonicul Gánóczi Antal, care a scris prima istorie a Episcopiei.

Încă din anul 1770 s-a lansat ideea transformării bibliotecii Capitlului într-una orăşenească, publică, dar însuşi Capitlul a respins propunerea, având în vedere compoziţia eminamente teologică a bibliotecii (la acea dată biblioteca nu conţinea încă colecţia lui Rier), cât şi faptul că biblioteca mutată în 1779 în noua catedrală, aflată pe atunci departe de centrul populat al oraşului, nu era la îndemâna cititorilor potenţiali.

În decembrie 1779 biblioteca a fost instalată în cele trei încăperi aflate la al doilea etaj, deasupra capelei catedralei, unde se află şi azi. Până la sfârşitul secolului se conturează în mod definitoriu caracterul bibliotecii, care atunci cuprindea 3000 de volume, iar prin contopirea printre altele a altor două colecţii canonicale la mijlocul secolului al XIX-lea patrimoniul lui va creşte la 5000 de volume. Deşi cu timpul s-a statornicit obiceiul canonicilor de a lăsa Capitlului prin testament bibliotecile lor personale, datorită propunerilor privind transformarea bibliotecii într-una publică, acest obicei nu a rămas o regulă. Astfel o mare pierdere a însemnat trecerea parţială a colecţiei canonicului Szenczi István (cel carea întemeiat mănăstirea Ursulinelor) şi întreaga colecţie a lui Gánóczi Antal la Seminarul catolic, la paulini şi capucini respectiv la Pozsony (Bratislava).

Concluzionând se poate afirma că Biblioteca Capitlului s-a format şi închegat în cursul secolului al XVIII-lea. Cu ajutorul patrimoniului său, păstrat pînă azi aproape integral, a cataloagelor sale, a notelor posesorale şi a celor patru liste de cărţi cuprinse în testamentul unor canonici, păstrate în arhiva Capitlului suntem astăzi în măsură să obţinem o imagine mai clară asupra culturii bibliofile a Capitlului şi membrilor săi.

Fondul bibliotecii, care la mijlocul secolului al XIX-lea cuprindea 5000 de cărţi, s-a dezvoltat la 10-12.000 volume până aproape de primul război mondial. După aceasta, în condiţiile desfiinţării Episcopiei (respectiv a comasării cu Episcopia de Satu Mare) Capitlul nu se mai putea gândi la dezvoltarea bibliotecii, astfel practic ea dispune azi de acelaşi inventar ca acum un secol. După distrugerile şi naţionalizările din 1947 şi 1962 fondul Bibliotecii Capitlului a fost amestecat cu resturile Bibliotecii Episcopale şi ale Seminarului, alcătuind împreună Biblioteca Eparhială actuală; separarea lui recentă a fost uşurată de faptul că în primii ani ai secolului al XX-lea în fiecare volum a fost aplicat sigiliul rotund cu inscripţia "Sigillum Capituli Varadiensis Ecclesiae. 1900".

Între 1978-1982 din fondul încă amestecat a fost transferat prin "donaţie" la Biblioteca Naţională din Bucureşti 11 de incunabule şi cel puţin 80 de tipărituri din secolul al XVI-lea; dintre acestea 5 respectiv 53 exemplare aparţineau fondului Bibliotecii Capitulare. Acestea au fost prelucrate şi inserate în cataloagele publicate de incunabule şi tipărituri din secolul al XVI-lea ale Bibliotecii Naţionale: descrierea acestora le-am preluat şi în registrul nostru.

Din păcate în afara acestor pierderi, în perioada în care biblioteca era pentru decenii un bun al nimănui, au dispărut câteva volume de valoare deosebită, printre care Cronica lui Thuróczi János editată la Brno în 1488, sau ediţia din Basel din anul 1555 a anatomiei lui Vesalius: "De humani corporis fabrica" .

Între 1999-2001 a demarat prelucrarea întregului fond vechi (tipărit înainte de anul 1800) a Bibliotecii Eparhiale actuale - care cuprinde şi fondul Capitular -, în urma căreia, cu ajutorul cataloagelor şi însemnărilor posesorale s-a conturat o imagine clară despre evoluţia acestuia din urmă în cursul secolului al XVIII-lea. Din fondul Bibliotecii Capitlului, prezent în catalogul de referinţă, care urmează a fi prezentat în următoarele, 81% se află şi azi în bibliotecă, iar 2,5% în Biblioteca Naţională din Bucureşti, pierderile fiind de 16% în decursul a două secole.

Analizănd situaţia bibliotecii de la sfârşitul perioadei tratate (ante 1800) şi comparând-o cu fondurile altor biblioteci capitulare şi mănăstireşti, din punct de vedere cantitativ ea se încadrează printre cele de mărimi şi importanţe medii.

În Biblioteca Capitulară s-au păstrat cinci cataloage întregi sau fragmentare, dintre anii 1790-1843 şi o serie incompletă de fişe, întocmită în timpul activităţii eruditului istoric şi canonic Bunyitay Vince.

Dintre cataloagele vechi păstrate, cel de-al patrulea (din punct de vedere cronologic) s-a dovedit a fi cel mai potrivit pentru prezentarea fondului din secolului al XVIII-lea al Bibliotecii Capitulare şi implicit pentru a fi considerat drept catalog de referinţă. Nu cunoaştem exact anul întocmirii lui, el datează probabil din primele două decenii ale secolului al XIX-lea. Notele posesorale dovedesc că avem de-a face numai cu cărţi ale unor proprietari din secolul al XVIII-lea. Catalogul este constituit din două liste separate, una întocmită pe baza numerelor de inventar, iar cealaltă după numele autorilor aşezate în ordine alfabetică. În cadrul ambelor liste fondul este structurat în cinci secţiuni după limba editării (latină, maghiară, germană, franceză, italiană-spaniolă).

Cărţile înşirate în catalogul de referinţă sunt prezentate cu litere cursive respectând literalmente înscrierile. Urmează cota actuală scrisă cu litere boldate şi descrierea conform normelor actuale. Descrierea legăturilor, a notelor posesorale şi bibliografia sunt redate cu caractere mici:

Autor: Titlu - Locul de tipărire, tipograf sau editor, anul apariţiei - format.

Legătura (+ observaţii privind în special la starea de păstrare a volumului)

Posesori

Bibliografie

În cazul în care volumul lipseşte din bibliotecă, descrierea completă se află între paranteze drepte. În locul cotei apare precizarea: Volumul azi lipseşte din bibliotecă ("A kötet ma az állományból hiányzik"). Deasemeni şi volumele aflate la Biblioteca Naţională din Bucureşti sunt redate între paranteze drepte, preluând titlurile, respectiv - drept cote - numerele de catalog ale acestei biblioteci (De exemplu: Bibl. Naţ. Buc.42 = "Buk.N.Kvt. 42"). În cazul unor cărţi dispărute, în descriere vor apare numai datele sigure cunoscute din alte surse depistate de noi.

La sfârşitul listei prelucrate apar trei loturi complementare. Prima cuprinde descrierea a patru volume omise la întocmirea catalogului de referinţă, însă existente în lista alfabetică, al doilea şi al treilea lot cuprinzând descrierea a 17 respectiv 5 volume care nu figurează în catalogul de referinţă, dar care pe baza notelor posesorilor cu siguranţă au fost în cursul secolului al XVIII-lea în posesia Capitlului sau a unui membru al acestuia (cele 5 volume cu specificaţia Oraşul Nou - "Újváros" - se află azi în posesia acestei parohii).

Desigur nu am inserat acele volume aflate în biblioteci parohiale, pe care posesorii lor parohi, după numirea lor drept canonici le-au lăsat parohiilor respective, astfel acestea neajungând în fondul Bibliotecii Capitlului.

Examinând cele aproximativ 1300 de volume, ce poartă note de posesori, se poate constata că 875 din acestea, aproximativ două treimi au aparţinut unor canonici orădeni sau Capitlului ca instituţie. Volumele cu însemnările conventului din Lelesz (azi Lelis - Slovacia) - 17 de volume - au ajuns la Oradea desigur prin intermediul episcopului Benkovics şi canonicului Farkas István, foşti membri ai conventului. Cele mai multe note posesorale (410) sunt ale canonicului Rier, acestea reprezentând 26% din fondul întregului catalog de referinţă. Importanţa acestei cifre este amplificată de faptul că volumele lui Rier - în mare parte cu conţinut ştiinţific - sunt la curent cu evoluţia ştiinţei la vremea respectivă. Capitlul figurează ca proprietar în 213 cazuri (câte un volum a ajuns în posesia lui în 1702 şi 1703; în 88 de volume înscrierile au fost aplicate cu ocazia inventarierii din 1729; în 11, 1 respectiv 3 volume în anii 1752, 1762 respectiv 1764 iar 111 cărţi conţin înscrieri fără an de înregistrare).

Printre posesorii din secolul al XVII-lea sau mai vechi nu găsim nici o persoană ecleziastică sau laică care să fi activat pe teritoriul Eparhiei, căci după cum am amintit, în această perioadă toate parohiile şi instituţiile catolice au fost distruse. Cărţile unor personalităţi ecleziastice (şi mai rar laice) care au trăit în secolele XVI., XVII. şi prima parte a secolului al XVIII-lea au ajuns în cursul secolului al XVIII-lea în posesia canonicilor orădeni sau a Capitlului restaurat în mare parte prin intermediul unor canonici sau parohi din nordul şi nord-vestul Ungariei, în primul rând de pe teritoriul diecezelor Esztergom şi Eger.

În acelaşi timp au ajuns în Biblioteca Capitulară orădeană un număr de cărţi ce aparţineau anterior unor instituţii ecleziastice, capitluri, mănăstiri, şcoli. Ca exemplu amintim căteva volume aparţinând Capitlului din Eger, mănăstirii benedictine din Göttweig (Austria), mănăstirii cisterciene de la Velehrad (Moravia), paulinilor orădeni, ordinului augustinilor, trinitarienilor din Eger, mănăstirilor iezuite din Viena, Homonna (Humenné - Slovacia), Nagyszombat (Trnava - Slovacia), Pécs, Sárospatak şi Oradea, conventului din Lelesz, Seminarului orădean, şcolilor conventului de Lelesz şi iezuiţilor din Sárospatak (anterior protestantă), şcolilor protestante din Debrecen, Korpona (Krupina - Slovacia) şi Rimaszombat (Rimavska Sobota - Slovacia), respectiv unor membri al ordinului franciscan.

În cursul secolului al XVIII-lea câteva volume au ajuns în bibliotecă de la parohi din Eparhia bihoreană (mai mulţi din aceştia vor deveni mai târziu canonici) respectiv de la parohii orădene sau din alte eparhii, în primul rând cu centrele din Eger, Esztergom şi Nyitra (Nitra - Slovacia). Notele care nu pot fi legate deci de Capitlu sau canonici orădeni au fost proprietari ecleziastici sau laici în eparhii de pe teritoriul Ungariei, rar ele trădează provenienţe din Austria, Transilvania, Moravia, Polonia sau Slavonia.

Conform notiţelor, cărţile cumpărate la Viena, Roma, Zürich, Utrecht pot fi legate de călătorii de peregrinaj, studii.

Din punct de vedere al limbilor în care au fost tipărite cărţile, biblioteca prezintă următoarea compoziţie: latină - 70%, germană - 20%, franceză - 7%, italiană - 2%, maghiară - 1,6%. Cărţile procurate în secolul al XVIII-lea de canonici şi Capitlu sunt aproape toate de limbă latină, cărţile germane şi franceze aparţineau în mare parte canonicului Rier (jumătate din cărţile sale sunt de limbă germană, o cincime de limbă franceză).

Studiind biblioteca după locul de tipărire a cărţilor, o cincime dintre ele au fost tipărite pe teritoriul Ungariei; din acestea 46% la Nagyszombat (Trnava), 11% la Kassa (Kosice), 9% la Pozsony (Bratislava), 8% la Cluj. Dintre tipografiile străine amintim mai ales pe cele de la Augsburg, Viena, Frankfurt am Main, Colonia, Leipzig, Paris, Veneţia, Amsterdam, Antwerpen, Basel, Halle, Lyon, Nürnberg, Roma.

Referitor la forma numelor autorilor am folosit următorul procedeu: la prezentarea titlurilor am preferat formele de nume în limba în care a fost editată cartea respectivă, la indicele de nume forma folosită în limba naţională a persoanei respective. În cazurile nesigure am folosit forma latină.